Simteam cum mi-a inghetat sufletul.
Sau mai degraba, parca se transformase in sticla si s-ar fi putut sparge la cea mai mica miscare neatenta.
Asteptam rezultatul la scintigrafie si in asteptare ascultam povestea Ofeliei.
Venise la controlul periodic, dupa 2 ani de la operatie.
Credea ca totul este OK si ca in sfarsit va putea merge cu fetita la mare.
I s-a spus insa ca revenise cancerul si acum facea investigatii sa afle unde anume.
Mi-a dat un sfat pe care am incercat sa-l urmez.
Mi-a spus: daca o sa incepi sa te simti mai bine bucura-te cat poti de viata, pentru ca mai tarziu, cand nu va mai fi OK, o sa regreti ca nu ai adunat bucurii care sa te ajute sa suporti momentele grele.
Avea dreptate doar ca mie mi se parea esential sa invat sa mor.
Faptul ca la un moment dat lasam corpul fizic, este o certitudine si totusi nu ne pregatim pentru acest moment.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu