Ultima scrisoare

Mihai Beniuc - Ultima Scrisoare


Sfarsitul a venit fara de veste.
Esti fericita? Vad ca porti inel.
Am inteles. Voi trage dunga peste
Nadejdea inutila. Fa la fel.
Nici un cuvant. Nu-mi spune ca-i o forma,
Cunosc insemnatatea ei deplin.
Stiu, voi aveti in viata alta norma,
Eu insa-n fata normei nu ma-nchin.
Nu te mai cant in versuri niciodata,
In drumul tau mai mult nu am sa ies,
Nu-ti fac reprosuri, nu esti vinovata
Si n-am sa spun ca nu m-ai inteles.
A fost desigur numai o greseala,
Putea sa fie mult, nimic n-a fost.
In vesnicia mea de plictiseala
Tot nu-mi inchipui ca puneai un rost.
Si totusi, totusi, cateva atingeri
Au fost de-ajuns sa-mi deie ameteli,
Vadeam vazduhul fluturand de ingeri,
Lumina-n seara mea de indoieli.
Cand degete de Midas am pus magic
Pe frageda fiinta ta de lut,
Suna in mine murmurul pelagic
Al sfintelor creatii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se inalta
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalta
Si-ngenuncheate randuri submisiv
La soclul tau dumnezeisc asteapta
Sa le intinzi un zambet linistit
Spre sarutare adorata dreapta,
‘Nainte de-a se sterge-n infinit.
O, de-am fi stat alaturi doar o ora,
Ai fi ramas in auriul vis
Ca o eterna, roza, aurora
De ne-nteles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Si nici nu stiu de ai sa mai citesti
Din intamplare randurile-acestea
In care-as vrea sa fii ce nu mai esti.
N-am sa strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag.
As fi putut sa spun : « Esti ca oricare” ...
Dar nu vreau in noroaie sa ma bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tau cat haul,
Tu vei ramane nufarul de nea
Ce-l oglindeste beat de pofte taul,
Ce-l tine candid amintirea mea.
Vei fi acolo vesnic ne-ntinata,
Te voi iubi mereu fara cuvant,
Si lumea n-o sa stie niciodata
De ce nu pot mai mult femei sa cant.
Acolo, sub lumina de mister,
Scaldata-n apa visurilor lina,
Vei sta iubita ca-ntr-un colt de cer
O stea de seara blanda si senina.
Si cand viata va fi rea cu tine,
Cand au sa te improaste cu noroi,
Tu fugi in lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amandoi.
Cu lacrimi voi spala eu orice pata,
Cu versuri nemaiscrise te mangai.
In dulcea lor cadenta leganata,
Te vei simti ca-n visul cel dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Sa plec de-aicea de la voi curand,
Cand glasul tau vreodat-o sa ma cheme,
Voi reveni la tine din mormant.
Si dac-ar fi sa nu se poata trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-as zbate-ngrozitor in tarna rece,
Plangand in noaptea mare, tot mai mare.

PANTA REI

M-am trezit de dimineata cu bucuria ca voi vedea si astazi formele minunate ale energiilor pe care natura le face vizibile ochiului obisnuit cu ajutorul zapezii.
M-am simtit minunat vazand pomii incarcati de zapada, crucile de pe biserici proiectandu-si forma pe cerul incarcat de norii care ne "anuntau" ca va mai ninge, simtand zapada alba sub picioarele incaltate si imaginandu-mi cum ar fi daca as avea curajul sa ma descalt...
Cand eram copil ma tot intrebam de ce oare fulgii se aseaza intr-o forma si nu in alta, de ce apa ingheata in anumite forme, de ce dispar formele care ne sunt atat de dragi si pe care le vrem vesnice...
Imi puneam multe intrebari si imi pun si acum dar cel putin am gasit raspunsul la intrebarea cea mai importanta (cred): in lumea FORMELOR, tot ce-i forma trebuie sa dispara pentru a permite VIETII sa se manifeste in toata SPLENDOAREA ei.
Prin noi FORMELE, CINEVA simte miracolul LUMII FORMELOR.
Imi inchipui zilnic ca ori de cate ori vad o FORMA care imi taie respiratia si ma face sa ma inchin fata de maretia VIETII, trimit acea stare de recunostinta, de admiratie, ACOLO de unde a plecat MIRACOLUL CREATIEI.
Eu stiu, poate CINEVA chiar astepta sa SIMTA ce simt si eu si pentru ca nu are FORMA nu poate decat cu ajutorul meu.
Cand ma gandesc la asta imi dau seama ca trebuie sa traiesc intens si bucuria si tristetea, pentru ca aceste stari sa poata sa ajunga ACOLO unde nu EXISTA TIMP, SPATIU si MATERIE.
Incerc sa traiesc intens in lumea formelor in fiecare clipa si sa nu ma atasez de nicio forma pentru a nu impiedica energia sa curga liber.
Daca insa ma atasez, incerc cel putin sa transmit si ACOLO durerea intensa cauzata de pierderea inevitabila a formei, pentru ca acel CINEVA care este dincolo de forme sa poata simti TOT ce exista si se MANIFESTA in FORME.