Daca am fi iubire neconditionata...

Aud mereu povesti despre tot felul de lucruri rele care s-ar intampla oamenilor buni, despre sacrificiile pe care le fac unii oameni pentru altii etc.

Nu cred nimic din toate astea.

Recent am citit o poveste despre un arbore care se zice ca se daruia neconditionat si care ar fi fost distrus tocmai de cel pe care l-ar fi iubit cel mai mult. Ceva nu mi s-a parut a fi corect in povestea asta. Era trista, doar atat. Simteam ca daca arborele a fost distrus, atunci nu iubea cu adevarat. De fapt lucrurile sunt foarte simple, cand esti iubire neconditionata, sa fim seriosi, nu rezonezi cu nimic altceva in afara de iubirea neconditionata si nicio energie care ar putea sa creeze dizarmonie in tine si in jurul tau, nici nu ajunge macar pe aproape de tine.

Daca am fi iubire neconditionata, daca am manifesta aceasta energie, atunci nu ne-ar fi nici frig nici cald, nu ne-ar fi foame sau sete, nu am putea fi tristi si nici raniti. Cum sa poata fi ranita, lovita, distrusa, energia iubirii neconditionate? E comic sa crezi ca se poate intampla asa ceva. Nu exista nicio energie, comparabila ca forta cu energia iubirii neconditioanate. Aceasta energie nu are nevoie de nimic, nu cere nimic, nu are niciun fel de pretentii. Doar se manifesta firesc, ca un râu care isi implineste destinul fara a cere nimanui nimic pentru a curge, care daruieste dar nu asteapta si nici nu vrea nimic in schimb pentru ca nu are nevoie de nimic. Isi ajunge sie insasi.

Fiind energia iubirii neconditionate armonizam automat mediul in care traim si ajungem in punctul dinainte de momentul in care Adam si Eva au fost tentati sa muste din fructele pomului cunoasterii binelui si raului, in punctul dinainte de a cadea in lumea duala, in punctul in care nicio structura umana nu te mai poate tine prizonier ademenindu-te cu lucruri care au o existenta efemera si care seamana cu aurul prostilor.

Putem oare?

Nu stiu dar merita incercat, poate cumva, candva....

Cand atingi cu sufleteul STRUCTURI SACRE

Ninge din nou si iar am senzatia ca am primit de la Dumnezeu cheia pentru a intra in starea de armonie in care ma simt cel mai bine.
Am iubit de cand ma stiu ALBUL si tot de cand ma stiu am simtit ceva "altfel" fata de cuvantul PURITATE.
Astazi, pentru ca e ALB, m-am trezit din nou impacata cu mine, cu TOT.
Simt cum respir in acelasi ritm cu Universul.
Am sentimentul ca inteleg multe.
De ceva vreme, cred fara rezerve, STIU si nimeni nu ma mai poate convinge de altceva, ca in starea de IUBIRE NECONDITIONATA fata de TOT, fata de ORICE,fata de ORICINE, din planul nostru de existenta si din orice alte planuri, din intrega LUME CREATA si chiar si fata de NECREAT,atingi cu sufleteul STRUCTURI SACRE. In contactul cu aceste structuri simti o stare de VENERATIE care iti topeste orice legaturi care te tin legat in STRUCTURI umane create artificial, sufletelul se exintide in tot UNIVERSUL si chiar EXISTI. Simt insa si pericolul din spatele acestei veneratii, ispita care apare imediat ce ai puterea, de a folosi in plan material, puterea dobandita in timpul inaltarii. Simt ca din contactul cu aceste STRUCTURI SACRE iti vine o cantitate enorma de ENERGIE si ca daca nu-ti pastrezi sufletelul in armonie si folosesti energia asta pentru a osifica, intari STRUCTURILE din lumea materiala, structuri artificiale, incompatibile cu STRUCTURILE SACRE, pe cat de greu te-ai inaltat pana la nivelul care care sa meriti sa atingi STRUCTURILE SACRE, pe atat de rapid esti aruncat, izolat de FLUXUL de ENERGIE din UNIVES. Ajunge un singur gand de superioritate, un singur sentiment de dispret, o singura idee ca AI CEVA ce nu au altii, o singura privire critica, pentru a te trezi aruncat din FLUXUL DE ENEGIE intr-o BALTA izolata, o BULA in care peretii devin tot mai impenetrabili pe masura ce in interior se consuma resursele de energie, fara vreo posiblitate de a interactiona cu ENERGIA INFINITA. In aceste bule, structuri sociale osificate, mai mult sau mai putin extinse dar oricum limitate, traim zilnic si incepem sa credem si sa fim tot mai convinsi ca nu exista altceva, ca singura sansa de supravietuire este sa-i invingem pe altii, sa avem "victorii".
Interesant mi se pare si faptul ca din astfel de "bule" cu peretii osificati se iese de multe ori prin stari explozive de energie negativa. O durere intensa "sparge bula" uneori si depinde numai de noi ce alegem cand ajungem in astfel de PUNCTE in care este posibila orice cale.

Ultima scrisoare

Mihai Beniuc - Ultima Scrisoare


Sfarsitul a venit fara de veste.
Esti fericita? Vad ca porti inel.
Am inteles. Voi trage dunga peste
Nadejdea inutila. Fa la fel.
Nici un cuvant. Nu-mi spune ca-i o forma,
Cunosc insemnatatea ei deplin.
Stiu, voi aveti in viata alta norma,
Eu insa-n fata normei nu ma-nchin.
Nu te mai cant in versuri niciodata,
In drumul tau mai mult nu am sa ies,
Nu-ti fac reprosuri, nu esti vinovata
Si n-am sa spun ca nu m-ai inteles.
A fost desigur numai o greseala,
Putea sa fie mult, nimic n-a fost.
In vesnicia mea de plictiseala
Tot nu-mi inchipui ca puneai un rost.
Si totusi, totusi, cateva atingeri
Au fost de-ajuns sa-mi deie ameteli,
Vadeam vazduhul fluturand de ingeri,
Lumina-n seara mea de indoieli.
Cand degete de Midas am pus magic
Pe frageda fiinta ta de lut,
Suna in mine murmurul pelagic
Al sfintelor creatii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se inalta
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalta
Si-ngenuncheate randuri submisiv
La soclul tau dumnezeisc asteapta
Sa le intinzi un zambet linistit
Spre sarutare adorata dreapta,
‘Nainte de-a se sterge-n infinit.
O, de-am fi stat alaturi doar o ora,
Ai fi ramas in auriul vis
Ca o eterna, roza, aurora
De ne-nteles, de nedescris.
Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Si nici nu stiu de ai sa mai citesti
Din intamplare randurile-acestea
In care-as vrea sa fii ce nu mai esti.
N-am sa strivesc eu visul sub picioare,
N-am sa patez cu vorbe ce mi-i drag.
As fi putut sa spun : « Esti ca oricare” ...
Dar nu vreau in noroaie sa ma bag.
De-ar fi mocirla-n jurul tau cat haul,
Tu vei ramane nufarul de nea
Ce-l oglindeste beat de pofte taul,
Ce-l tine candid amintirea mea.
Vei fi acolo vesnic ne-ntinata,
Te voi iubi mereu fara cuvant,
Si lumea n-o sa stie niciodata
De ce nu pot mai mult femei sa cant.
Acolo, sub lumina de mister,
Scaldata-n apa visurilor lina,
Vei sta iubita ca-ntr-un colt de cer
O stea de seara blanda si senina.
Si cand viata va fi rea cu tine,
Cand au sa te improaste cu noroi,
Tu fugi in lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amandoi.
Cu lacrimi voi spala eu orice pata,
Cu versuri nemaiscrise te mangai.
In dulcea lor cadenta leganata,
Te vei simti ca-n visul cel dintai.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Sa plec de-aicea de la voi curand,
Cand glasul tau vreodat-o sa ma cheme,
Voi reveni la tine din mormant.
Si dac-ar fi sa nu se poata trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-as zbate-ngrozitor in tarna rece,
Plangand in noaptea mare, tot mai mare.

PANTA REI

M-am trezit de dimineata cu bucuria ca voi vedea si astazi formele minunate ale energiilor pe care natura le face vizibile ochiului obisnuit cu ajutorul zapezii.
M-am simtit minunat vazand pomii incarcati de zapada, crucile de pe biserici proiectandu-si forma pe cerul incarcat de norii care ne "anuntau" ca va mai ninge, simtand zapada alba sub picioarele incaltate si imaginandu-mi cum ar fi daca as avea curajul sa ma descalt...
Cand eram copil ma tot intrebam de ce oare fulgii se aseaza intr-o forma si nu in alta, de ce apa ingheata in anumite forme, de ce dispar formele care ne sunt atat de dragi si pe care le vrem vesnice...
Imi puneam multe intrebari si imi pun si acum dar cel putin am gasit raspunsul la intrebarea cea mai importanta (cred): in lumea FORMELOR, tot ce-i forma trebuie sa dispara pentru a permite VIETII sa se manifeste in toata SPLENDOAREA ei.
Prin noi FORMELE, CINEVA simte miracolul LUMII FORMELOR.
Imi inchipui zilnic ca ori de cate ori vad o FORMA care imi taie respiratia si ma face sa ma inchin fata de maretia VIETII, trimit acea stare de recunostinta, de admiratie, ACOLO de unde a plecat MIRACOLUL CREATIEI.
Eu stiu, poate CINEVA chiar astepta sa SIMTA ce simt si eu si pentru ca nu are FORMA nu poate decat cu ajutorul meu.
Cand ma gandesc la asta imi dau seama ca trebuie sa traiesc intens si bucuria si tristetea, pentru ca aceste stari sa poata sa ajunga ACOLO unde nu EXISTA TIMP, SPATIU si MATERIE.
Incerc sa traiesc intens in lumea formelor in fiecare clipa si sa nu ma atasez de nicio forma pentru a nu impiedica energia sa curga liber.
Daca insa ma atasez, incerc cel putin sa transmit si ACOLO durerea intensa cauzata de pierderea inevitabila a formei, pentru ca acel CINEVA care este dincolo de forme sa poata simti TOT ce exista si se MANIFESTA in FORME.